De ce fotografie si teatru intr-o singura pagina?

Aparent destul de indepartat plasati, termenii fotografie si teatru isi creeaza un fundament de liante la nivelul semantismului artistic. Pornind de la perspectiva etimologica, suntem pe drumul cel drept care ne arata apropierea dintre acesti doi termeni: teatru isi are radacinile in grecescul theatron – locul unde se arata ceva -, fotografie este un cuvint care provine tot pe filiera greaca avind la baza cuvintul photos ce insemna lumina, caruia i s-a adaugat graphos (a scrie), una din definitiile care i-au fost acordate in 1832 fiind aceasta: “descrierea istoriei naturale cu ajutorul luminii” [1]. Ambele modalitati de exprimare ne pun in fata unui adevar, acela de a ne face sa vedem ceva (fie in miscare, fie static). Se refera la o realitate, pe care o transpun, apoi, in functie de gradul de estetizare a fiecaruia, autorii. Viata poate fi vazuta, pe de o parte, intr-o imagine-simbol, pe de alta parte, intr-o serie de imagini, inchizindu-se toate, intr-un semn global, cu un mesaj propriu.

Faptul ca fotografia si teatrul sunt totusi arte care pot coopera, raportindu-se una la alta, ne-o demonstreaza si o parte din termenii implicati in diferite domenii: imagine de film, director de imagine (a unui film sau spectacol), sunt doar citeva exemple. Trebuie sa recunoastem ca ideea de echivalenta sta in ambele forme artistice: o fotogafie poate vorbi despre o intreaga poveste, iar un spectacol se compune din mai multe fotografii / imagini, care sunt in fapt acele scamatorii regizorale menite a impresiona publicul. Sa nu uitam ca teatrul contemporan se indreapta din ce in ce mai vizibil tocmai spre ceea ce presupune simtul detaliului si ceea ce reprezinta imaginea. Se uzeaza in acest caz de o multitudine de factori: scena/spatiu, decor/ambient, personaj/actor, gest, costume, lumini, muzica. Acestea sunt chiar semnele teatralitatii, iar ceea ce vedem pe scena se transforma din ce in ce mai vizibil intr-un semn mare care include toate aceste nuclee, punind accentul pe relatia semnificat-semnificant. Acelasi lucru se intimpla si in fotografia artistica, acel loc de interferenta al exteriorului cu interiorul. Ceea ce ne dorim sa aratam in acest articol este ca, departe de a fi doar o redare a autenticitatii, dupa cum a fost considerate mult timp, fotografia este de asemenea exponenta unor elemente constituente scenice, in egala masura. Scoatem, desigur, din demersul nostru fotografia comerciala, desi faptul ar putea deveni de la un anume nivel, discutabil,  pe cea industriala, si poate chiar si pe aceea de reportaj, cu toate ca, fie-ne ingaduit sa amintim ca problema “regizarii” este una care se pune chiar si in acest ultim caz. Ne vom referi strict la arta conceptuala, la cea de compozitie.

Culisele fotografiei – citeva marci ale teatralitatii

Acolo stau, in asteptare, personajele. Portretistica este si cea mai relevanta, in acest sens. Daca scena stie sa faca sciziunea dintre dintre om si persoana (derivatul latinescului personnae care denumea persoana exterioara, cea sociala, de unde a continuat apoi termenul de masca, denumind ceea ce constituim fiecare in afara noastra), fotografia nici ea nu sta departe de aceasta perspectiva dualista. Ceea ce aduce fiinta umana cu dinsa este deopotriva corpul si sufletul sau, dihotomie clasica medievala, dar care greu poate sa fie abolita. Teatrul are capacitatea de a reda istoria personala (ruperea omului intre ceea ce este si ceea ce ar vrea sa fie, sau ceea ce arata) nu doar prin simpla prezenta a personajului pe scena, dar si prin miscarea, actiunea, evolutia sa si prin cuvint. Fotografia lasa un gol, intr-un anume fel, in aceste directii, pe care il umple, numai si prin faptul ca subiectul surprins este intr-o ipostaza atit de expresiva, incit dintr-o singura privire putem simti trecutul sau, si ceea ce ascunde dincolo de cuvintele pe care nu le poate rosti. Interesant este ca, nu e greu de observat faptul de a fi cea mai populara fotogrfia-portret. Gasim ca una din explicatii si, credem cea mai sigura, este pentru ca portretul vorbeste tocmai despre uman, despre ce reprezentam, noi, ca entitati ale lumii irationale ce ne inconjoara. Chipul sau ipostazele corporale sunt  cele care graiesc despre un timp care apartine nu doar celui prins in obiectiv, dar si noua, inconstient, pentru ca asa cum Lucian Blaga vorbea de matricea universala, avem inscris in codul genetic, informatia primordiala, si suntem toti dintr-un mare cod, diferentiait prin stil.

La coborirea  cortinei, receptorul de spectacol are puterea de a dezbraca fiecare personaj, pentru a ajunge la esenta lui, la acea istorie pe care fiecare o duce cu sine. La fel privitorul de fotografie, la fel si cel care este subiect acolo, se poate incadra intr-o tipologie sociala, este un ‘caz’ si ne lasa a ghici ceea ce nu va spune decit prin simpla sa prezenta.

Insa scena nu este populata doar de actori, dar si de un intreg esafodaj ambiental care sporeste, prin utilizarea sa, semnificatiile generale. Pornind de la machiaje, costume, ajungind la scenografie si lumini, totul vorbeste. Productiile “atmosferice” si-au gasit locul mai ales din secolul al XX-lea, cind s-a si pus problema regizorului, existind intr-un sincretism al formei si al sensului ce raspund mult mai bine la viziunea estetica. Studioul, in care fotograful e un fel de meneur du jeu, devine la rindul sau o scena deschisa interpretarii / receptarii. In teatru, problema scenei s-a pus in vremea barocului si clasicismului, pina atunci ea fiind constituita dintr-o mica platforma cu o patura, marcind despartirea de culise. Totusi asta nu-i impiedica pe dramaturgi precum Shakespeare de a transforma micul spatiu intr-un adevarat cimp monarhic. Pentru fotograf, este poate la fel de valabil ca planul unui perete pe care se va profila subiectul sa fie la fel de expresiv ca si perspectiva mult mai larga a unei camere sau a unui loc deschis. Cu toate ca, deseori, se apreciaza ca decorul nu trebuie sa atraga atentia privitorului de la subiectul fotografiat, ni se pare o absurditate ca intr-o imagine ce se vrea a fi artistica, delimitarile sa fie atit de scolaresti. In fond, trebuie sa luam fiecare cadru un tot in sine, la care converg si contribuie toate elementele compozitionale. Fie ca este vorba despre un interior (studio), fie ca din contra, suntem inafara peretilor, intr-o locatie urbana sau in natura, ceea ce este dincolo de centrul imaginii (ne referim la “centrul” purtator de sens / semnificatie) isi are insemnatatea sa si isi pune amprenta asupra punctului de referinta.

Despre lumina am putea discuta foarte mult. Ea este elemental care face vizibila lumea palpabila din jur. Ea e cea care ii confera frumusete si colorit. Pe scena, spectacolul sta sub semnul luminii, pentru ceea ce ea reprezinta prin jocurile sale. Iluminarea totala, flash-uri sporadice, intercalari, diferentieri, lumina ofera partea vazuta/declarata a show-ului si vorbeste despre ceea ce ascunde. Din cealalta directie, imaginea foto este, prin definitie, desenata cu ajutorul luminii si apare ca rezultat al actiunii fotochimice al energiei luminoase asupra stratului de emulsie sensibila din pelicula de hirtie foto. Suprafetele diferitelor obiecte reflecta in mod diferit lumina. Cantitatea de lumina reflectata depinde de:

- structura si colorarea suprafetei

- de unghiul pe care-l formeaza aceasta suprafata cu directia de incidenta a luminii, precum si cu directia de fotografiere. Catifeaua neagra reflecta doar 2-4% din lumina incidenta.

In ceea ce priveste tehnica, interesante sunt citeva criterii de iluminare in portretistica. Iluminarea fetei are un rol important in crearea unui portret expresiv. Cu ajutorul luminii se por sublinia proeminetele fetei sau indulci tonurile. La fotografierea portretelor, se deosebesc patru feluri de lumina.

1. Lumina de desenare, care este lumina intensa, dirijata, reprezinta baza efectului de iluminare si care evidentiaza detaliile subiectului de fotografiat

2. Lumina generala de complatare este o lumina difuza care asigura vizibilitatea detaliilor lasate in umbra

3. Lumina de modelare se foloseste la redarea riguroasa a diferitelor elemente ale subiectului fotografiat

4. Lumina contrejour (dirijata spre obiectiv), se pozitioneaza in spatele subiectului fotografiat si este menita sa sublinieze principalele contururi ale acestuia.

De cealalta parte a mastilor, a costumelor sau a goliciunii, exista fascinatia. Atit teatrul cit si fotografia sunt arte care trebuie “sa atinga”, sa impresioneze. Pornind de la retina si parcurgind calea spre constient, cautind prin materia inconstienta a fiecaruia, semnul are doua receptari: una a imediatului si cealalta, a aprofundarii. Receptarea, la un prim nivel, este cea directa pentru care conteaza factorii originalitate, contrast (in sensul de “ceva deosebit de ceea ce am mai vazut”). Apoi se desfasoara intregul film al mesajului, al decriptarii si al posibilelor comparatii cu alte elemnte din acelasi domeniu sau din domenii diferite. Fie ca plecam de la un spectacol, fie de la o expozitie de fotografie, publicul-receptor ramine, sau cel putin ar trebui sa ramina, cu “o atingere” a ceea ce a vazut. Imaginea este cea care impresioneaza. Nu conteaza, pina la urma, daca ea vine dintr-o constructie teatrala sau una fotografica.

continuarea in numarul viitor